21 decembrie 1989
Tocmai ce am ajuns acasă, după ce m-am jucat afară. A fost o zi obișnuită și sunetul „manifestării” a fost ceva foarte familiar. Telefonul a sunat, am răspuns și la capătul celălalt era mama mea, calmă și precisă ca intotdeauna îmi spunea: „Ioana, ceva groaznic urmează să se întâmple. Trage draperiile, nu răspunde la sonerie și du-te și te ascunde sub scară!”
22, 23, 24 decembrie 1989
Am fugit sub scări și eram foarte curioasă să aflu de ce sunetul mulțimii s-a schimbat. Apoi, când noaptea s-a lăsat, lumina ce intra printre obloanele de lemn nu mai forma linii drepte, ci rotunde. Nu îmi era frică. Îmi imaginam că eram într-un film cu Charles Bronson sau Sylvester Stallone. Obișnuiam să mă uit la ele cu tata. Cioburi de geam spart și gloanțe zburau în casa noastră. Până în ziua de astăzi urăsc sunetul artificiilor.
25 decembrie 1989
Când mama mea a ajuns acasă era destul de palidă și a strigat „Unde este tatăl tau?”. Nu știam. Nu îmi mai amintesc multe după asta. Știu doar că într-un fel am reușit să ajung la casa bunicilor mei cu mama, departe de centrul orașului. M-am uitat în liniște la televizor cum iubitul nostru lider era împușcat, alături de faimoasa chimistă mondială, Elena. Pe data de 27 tatăl meu a ajuns, doar ca să ne spună în lacrimi că aveam casa în flăcări.